EXCLUSIV Am vizitat studiourile Disney ca să-ți spun cum a fost creat Toy Story 4

Toy Story e tipul acela de „desen animat” care a ieșit de pe micul ecran și-a ajuns pe cel mai mare, în cinema. Acum, cu câteva zile înainte de lansarea Toy Story 4 în România, să-ți povestesc despre vizita mea la studiourile Pixar deținute de Disney.

[related]

Povestea studioului Pixar e cumva similară unei lumi fantastice dintr-un film de animație. A pornit de la LucasFilm, a fost deținut de Steve Jobs și-a transformat filmul animat într-unul demn de cinema, nu doar de televizor. În 1995, a apărut Toy Story, primul film din ceea ce avea să devină o serie foarte populară în toată lumea. În 2019, apare Toy Story 4 și, foarte probabil, va fi și ultimul film. Între timp, în 24 de ani, evoluția e evidentă.

Înainte de lansarea noului film, am ajuns la studiourile Pixar să descopăr arhiva, fragmente din noua producție, dar și să înțeleg ce înseamnă să creezi un nou fir narativ în „povestea jucăriilor”.

Mai multe jucării ca niciodată în Toy Story 4

În 1995, erau două personaje iubite de cei mai mulți copii: Woody și Buzz. Cel puțin așa era în România. Mai era și Bo Peep, dar era un personaj secundar și la noi a avut un succes limitat. Vremurile s-au schimbat însă, iar în vizita mea la studiourile Pixar am descoperit că Bo Peep a devenit un fel de supereroină pentru fete și băieți din întreaga lume. Ia mai multe decizii, e independentă, supraviețuiește în lumea oamenilor fără un copil de care să aparțină.

Acesta e primul semn. Primul semn că Toy Story 4 nu mai e doar un film de animație, ci este, de-a dreptul, un produs cinematografic ale cărui personaje au atât scop de entertainment, cât și educativ. În sine, producția de acum nu mai avea sens să existe după Toy Story 3. Asta pentru că, la finalul acelui film, jucăriile au fost transferate de la Andy – copilul devenit acum adult – către Bonnie, o fetiță care, în noul film, ajunge la grădiniță.

Dincolo de scopul pragmatic – banii pe care noua producție i-ar mai putea produce pentru Disney – există și scopul de a mai spune un pic de poveste. Josh Cooley, regizorul, mi-a explicat, destul de metaforic, că orice sfârșit e ca un început. Iar acum începutul e cu totul altfel, față de primul Toy Story, pentru jucării: ce fac sub „comanda” unui nou copil? Woody, de unde era un fel de șef de trib, se regăsește în scene în care e ignorat.

În cele câteva ore petrecute alături de oameni care au contribuit la noul film, dar și la cele precedente, am descoperit însă că ideea de poveste e ceea ce a ținut în viață acest produs. Nu a fost realizat „pe bandă rulantă”, ci aproape că a apărut la momentul la care toată lumea implicată a fost de acord că lucrurile au picat cum trebuie. Primul a apărut în 1995 și a fost în sine o excepție. Al doilea a fost lansat în 1999, când procesul și tehnologia au fost rafinate, iar al treilea a venit în 2010. Acum, nouă ani mai târziu, apare Toy Story 4.

Între primul și ultimul film au trecut 24 de ani. Și se vede

În copilărie mi-a plăcut Toy Story, pentru că era altfel. N-am fost niciodată interesat de ce mă pot învăța producțiile de divertisment – desenele animate – dar mereu am fost fascinat de cum sunt făcute. Unde Disney are (avea?) un stil pentru desenele sale și pentru lungmetrajele animate, Pixar a venit cu altă abordare și cu un fel de replicare a realității. Sigur, în realitate, jucăriile nu vorbesc, dar nu asta e ideea.

Astfel, primul Toy Story a fost despre învățat, dar nu atât pentru audiență, cât mai ales pentru creatori. Am vizitat cu această ocazie și arhiva Pixar, unde am descoperit modele fizice pentru Bo Peep și Woody, dar și schițe numeroase din acea perioadă. În anii ‘90, dat fiind că nu exista o putere de calcul suficient de mare pentru computere, se lucra mult fizic și erau dezvoltate mecanisme noi pe parcurs, mai ales la nivel software pentru crearea personajelor. De exemplu, când a fost dezvoltat primul film, nu exista story department – oameni care să lucreze pe firul narativ și să-l dezvolte. Totodată, nu exista art department, deși ai zice că era esențial. Au fost patru oameni la început.

Bo Peep, de exemplu, e din porțelan, dar celelalte personaje sunt din plastic. Și după cum mi-au explicat oamenii de la Pixar, „plasticul era prieten, că era cel mai bun material de randat [digital”.

Filmul Toy Story a început cu un pitch la începutul anilor ‘90 în care era prezentată povestea unui cowboy prieten cu un astronaut. Cei doi au rămas și ai ajuns să-i cunoști sub numele Woody, respectiv Buzz. Disney a finanțat acel proiect și-a ieșit un film de 81 de minute. Când a fost dezvoltat primul film, Pixar a avut 129 de oameni care au muncit la el. Pentru Toy Story 4, care intră în cinematografe pe 28 iunie, a avut 1.247 de oameni.

Ca fapt divers interesant, compania avea pe atunci un RenderFarm. Era colecția de computere care generau personajele și acțiunea. De ce „Farm” (fermă – eng.)? Pentru că scotea un sunet de animal de fiecare dată când finaliza o randare.

Printre prezentările pe care le-am urmărit la studiourile Pixar, Frank Tai, Sets Dressing Lead, și Josh Holtzclaw, Graphics Art Director, au avut-o pe cea mai tehnică pentru cei fascinați de detaliile pe care studioul le introduce în creațiile sale. Am aflat astfel că s-a lucrat enorm la diversele „props” din Toy Story 4. Aici intră și un aparat de Pinball – foarte popular în barurile americane și în parcurile de distracții. Iluminarea, distribuția elementelor și spațiul din interior au fost judecate pe baza unui aparat real, apoi transpuse în digital.

Totodată, într-o scenă în care Buzz e legat de o plasă într-un parc de distracții, firele de metal au fost redate digital cât mai aproape de versiunea reală. Iar versiunea reală, după cum poate intuiești, nu-i niciodată curată, ci a suferit ceva uzură de-a lungul timpului. Ei bine, acesta e un tip de easter egg pe care îl poți vedea în Toy Story 4, dacă ești înnebunit cu detalii.

În noul film există și-un personaj nou: Gabby Gabby. E ceea ce ai putea numi lejer o jucărie psihopată înconjurată de marionete folosite de ventriloci. Acestea sunt un fel de bodyguarzi pentru ea. În fine, nu asta contează, ci că Gabby Gabby trăiește într-un magazin de antichități unde au fost distribuite circa 10.000 de produse și echipa de producție le-a ținut socoteala. Cum a reușit asta? S-a ghidat după zone, zone marcate prin covoarele de pe jos. Și da, praful pe care l-ai putea regăsi într-un astfel de magazin a fost reprodus.

Toy Story 4 e un film în care vei vedea, mai mult ca niciodată, trecerea timpului

Încă n-am văzut filmul integral. Am văzut fragmente și am înțeles în mare acțiunea, dar fără final. Și dacă aș vrea să dau spoilere nu pot. Dar am observat un lucru: jucăriile au îmbătrănit, lumea lor a îmbătrânit. Și nu e neapărat bine sau rău, ci e un fapt. Ce îți arată asta e că tehnologia a evoluat atât de mult, încât astfel de chestiuni de finețe pot fi redate într-o animație.

Bo Peep, de exemplu, e „rănită” la mână. Și nu folosesc ghilimelele pentru că n-ar fi, ci pentru că e o jucărie și rănile nu-s ca la oameni. Dar e bandajată. Totodată, porțelanul ei reflectă trecerea timpului și la asta s-a muncit enorm. De la mici crăpături în suprafață la cum i-a rezistat părul în timp. Buzz, de asemenea, are partea lui de zgârieturi pe costum, cum, de asemenea, stickerele de pe el s-au mai deteriorat în timp.

Poate c-o să spui că-i ușor să „îmbătrânești” niște jucării: iei ce-ai făcut la precedentul film și aplici niște efecte. Nu-i chiar așa, pentru că fiecare film e construit de la zero. Sigur, sunt folosite cunoștințe de la precedentele, dar personajele sunt noi. Bo Peep e cel mai bun exemplu și diferența e compleșitoare între cum arăta în primul și cum arată acum.

Vizita asta și detaliile de culese mi-au arătat pe de o parte de ce Pixar n-ar vrea să țină foarte mult de-o franciză: trebuie s-o refaci de fiecare dată și să te asiguri că povestea are logică. Și dacă strici ceva? Și dacă nu iese cum te-ai aștepta? Poate se va reveni asupra deciziei și vom vedea un Toy Story 5, dar până atunci te poți bucura de Toy Story 4 ca de un film obișnuit. Trebuie doar să ții cont că actorii sunt jucării și aici apare ultimul punct pe care voiam să-l acopăr.

[related]

Echipa nu a vrut ca publicul să uite vreodată că ceea ce vezi pe ecran sunt jucării. Se mișcă la fel cum s-ar mișca niște jucării, rezistă la căzături, hainele le stau mereu perfect și mâinile lor sunt ciudate, la fel și ochii. Ceea ce-i fascinant că poți crea o legătură emoțional cu un personaj care îți reamintește constant că nu-i real. Și aici intră în scenă și Forky. Bonnie îl construiește la grădiniță din resturi și devine parte din colecția ei de jucării. Dar e altfel, pentru că e creația ei, primul loc făcut la grădiniță și el adună toate imperfecțiunile pe care nu le-ai vedea la o jucărie obișnuită. Astfel, în 2019, Toy Story 4 transmite și un mesaj general valabil: nu tot ce-i diferit și stângaci e greșit. Iar asta e o parte din nucleul educativ, așa cum Bo Peep contribuie cu ceea ce ai putea numi empowerment.